Despre mine

Am fost adus pe lume în grabă, de către un doctor care striga disperat „ să salvăm măcar mama!”, într-o sală de operaţii a sanatoriului catolic  Saint Vincent de Paul, actualul spital C.I.Parhon de lângă Monumentul Aviatorilor.

Era 3 decembrie 1947 şi trecuseră doar cinci zile de la dispariţia tatălui meu, aviatorul Gheorghe Grozea, într-unul dintre cele mai teribile accidente din istoria aviaţiei civile româneşti.

Văzând că mă încăpăţânez să trăiesc, deşi fusesem adus pe lume cu aproape două luni mai devreme şi cântăream doar ceva mai mult de un kilogram, călugăriţele vincentiene ale aşezământului catolic francez au improvizat dintr-un mare borcan de sticlă, sub care au pus un reşou electric, un incubator care era destul de rar în acele vremuri. Se pare că, ne fiind prea sigure că voi supravieţui, maicile m-au miruit în rit catolic, pentru a părăsi lumea ca un bun creştin.

După câteva luni sărmana mea mamă, rămasă văduvă la doar 26 de ani, m-a botezat în rit ortodox, religia neamului ei cu vechi rădăcini macedo-vlahe şi a început să urce Golgota unei vieţi pe care mi-a dedicat-o de una singură, până la moarte.

Am avut o copilărie fabuloasă în parcul Herăstrău şi în curtea Liceului Caragiale completată de feerice vacanţe la ţară în gospodăria din Prejmer a uneia dintre surorile maică-mi.

Tinereţea nu mi-a fost mai puţin fericită şi plină aventură. Sunt deosebit de mândru să mă declar un produs 100% al generaţiei „Flower Power”!  Am umblat cu flori în plete, şi cu Beatlesii în suflet, alături de vecina de stradă şi prietena din copilărie care avea să-mi devină soţie şi să-mi ofere cel mai preţios dar al vieţii, o fată şi un băiat care m-au convins că nu am trăit degeaba.

Deşi nu am câştigat nici o dată la Loto, mă consider un om care a avut mult noroc în viaţă.  Am devenit încă de la începutul anilor ’70 un tânăr tehnician al “high tech-ului” românesc de pe platforma industrială Pipera şi după absolvirea facultăţii de matematică, unul dintre cercetătorii Institutului pentru Tehnica de Calcul. Norocul nu m-a părăsit nici în ’89 când am sărit, alături de Caramitru şi Dinescu, gardul TVR-ului unde mi-am descoperit vocaţia de jurnalist de televiziune şi de unde mă pregătesc să ies la pensie, după 22 de ani de imensă satisfacţie profesională şi intelectuală.

Norocul pe care-l eu îl iubesc cel mai tare este însă cel care mi-a oferit şansa unei  copilării, impregnată de mirosul de benzină şi ulei de ricin al curselor de la Arcul de Triumf şi fascinată de lumea temerară a aşilor ghidonului şi volanului din anii ’50  care mi-au insuflat pentru tot restul vieţii pasiunea pentru sportul cu motor.

Acum , în amurgul unei vieţi din care nu reneg nici un minut, rămân fidel ca un adevărat rocker, îndemnului „Here I go again”!  Sunt hotărât să-mi închei periplul prin viaţă ca „om liber şi de bune moravuri”.

Aşi avea mult mai multe de povestit dar sper că cititorii blogului meu vor descifra singuri natura complicată a celui care vi se oferă pe această cale.